Fabulosul Luir Kaal

Sângeriul Luir Kaal avea o singură cale pentru a fi fericit, mulțumit: să-și îndeplinească misiunea. Iar a sa misiune era să caute adevărul, să spună tot adevărul obiectiv, real, actual, factual. Să-l transmită și celorlalți asemenea lui și să apere adevărul rațional cu prețul vieții lui. Chiar folosindu-și sabia extrem de tăioasă pe care și-o ascuțea zilnic și cu care se antrena săptămânal. Această misiune a lui îi dădea putere de dimineață până pe parcursul întregii zile în care de cele mai multe ori nu mânca mare lucru. Bea doar apă sau sânge proaspăt. Trăgea de multe ori sângele vânat pe nări. 

Luir Kaal deținea o sabie, un paloș de fapt. Toată lumea din vremurile respective avea o sabie. Erau vremuri tulburi și agresive. Cei mai mulți, în timpul duelurilor care erau omniprezente la întâlnirile din socializarea gregară, sterilă și inutilă, doar simulau atingerea săbiilor. Deși toți își foloseau săbiile în interacționarea dintre ei, dintre persoane de același sex, dar și cu persoane de sex opus, nimeni nu folosea tăișul. Toată lumea folosea lateralul săbiei ca să fie cât mai puțin ofensivi sau cât mai puțin agresivi. Cât mai puțin serioși, să rămână glumeți, haioși, asta se cerea: să fii ”cool”, de gașcă.

Toată lumea era organizată și se mișca doar în grupuri. La serviciu, la distracție, la odihnă, în vacanțe, la somn, la studiu, la sex chiar, nimeni nu putea sta singur sau în pereche.  Marea majoritate erau minim trei în orice împrejurare. Da, și la făcut de dragoste erau trei din ce în ce mai mulți, și asta era regula. Nu se mai puteau simți bine doar cu un partener pe care spuneau că-l iubesc, era nevoie de un al treilea care ori să se uite, ori să continue, ori să pornească sau să sfârșească o partidă de amor.

Luir Kaal avea mai multe atipice însușiri. Pentru acele vremuri câteva erau inexplicabile, respingătoare și temute. Handicapuri li se spunea pe atunci. El putea vedea prin oameni. Și întrezărea și prin timp, deși n-avea ochii deschiși ca ai celorlalți. Așa închiși pe exterior cum erau, ochii lui Luir Kaal erau deschiși în interior. In interiore hominem habitat veritas. Faptul că vedea fusese o corvoadă în prima parte a vieții. El vedea masacre unde ceilalți admirau divertismente, el obsreva cadavre unde alții pupau idoli sau iubiri. Să străpungă priveliști nevăzute de mulți va deveni un cadou recompensator abia în a doua parte a devenirii lui. Erau mulți asemenea lui care începuseră să vadă cu adevărat viața și pe cei din jur și se îngroziseră: sânge, oroare, josnicie ce nu erau vizibile celor mulți ce vedeau roz, toleranță, amor. Unii dintre cei care au început să deschidă ochii vâzând iadul și-au pierdut mințile, unii s-au spânjurat de frică, alții s-au aruncat în gol în prăpăstii de...

Luir Kaal provenea de pe o planetă mică și îndepărtată în care oamenii și vietățile erau puțini la număr. Erau toți interconectați prin niște cabluri, cordoane ombilicale, care-i lega de piept pe unii cu alții instantaneu când se adunau ca să poată să comunice. În momentul în care oamenii aceia rari se întâlneau, și o făceau foarte des, un cablu, o țeavă flexibilă, conecta piepturile și facilita astfel comunicarea. Oamenii mutau prin acea conductă energie, vise, planuri, idei, bârfe, noutăți, resurse, în așa fel încât toți să aibă în mod egal mereu rezervoarele cât de cât pline. Se aplica și aici principiul vaselor comunicante. Tocmai aceasta era particularitatea acelui neam de pe acea planetă mică și atât de îndepărtată din care provenea Luir Kaal: toți aveau aproximativ același nivel de energie prin gregaritatea de care dădeau dovadă. Mai existau și pe alte planete neamuri similare oarecum, care aveau același sistem de comunicare, dar la care corzile, furtunele, erau legate și prin s...

Părea a fi un om bun pentru ochii celor mulți. El era însă un sălbatic, un venetic, un animal, un necizelat. Uitându-te mai mult în ochii lui puteai vedea asta. Dar cine mai are timp azi de așa ceva? Oamenii nu se mai uită nici la ei în oglindă cu atenție. Dacă ai întreba-o pe mama lui ți-ar confirma că-i mai rău ca ta-su. Știe ea ceva. Dar această parte secundă a lui era văzută doar de puțini. Vedeau doar câteva prezențe feminine sau prieteni cu care se însoțea în mlaștinile vieții. Mlaștini de unde unii n-au mai ieșit niciodată. Acolo Luir Kaal a înflorit ca un nufăr, a găsit resursele suculente necesare. Câțiva dintre cei din jurul lui și-au găsit sfârșitul în diversele nisipuri mișcătoare, fie ele mlaștini reci și uscate sau alte adâncimi calde și umede. Erau vremuri atipice și rapid schimbătoare. În rău pentru cei buni. Cine ținea pasul zâmbea, cine nu și mai și protesta sau se împotrivea era decapitat, eviscerat, jupuit.