Pruncia.

Luir Kaal provenea de pe o planetă mică și îndepărtată în care oamenii și vietățile erau puțini la număr. Erau toți interconectați prin niște cabluri, cordoane ombilicale, care-i lega de piept pe unii cu alții instantaneu când se adunau ca să poată să comunice. În momentul în care oamenii aceia rari se întâlneau, și o făceau foarte des, un cablu, o țeavă flexibilă, conecta piepturile și facilita astfel comunicarea. Oamenii mutau prin acea conductă energie, vise, planuri, idei, bârfe, noutăți, resurse, în așa fel încât toți să aibă în mod egal mereu rezervoarele cât de cât pline. Se aplica și aici principiul vaselor comunicante. Tocmai aceasta era particularitatea acelui neam de pe acea planetă mică și atât de îndepărtată din care provenea Luir Kaal: toți aveau aproximativ același nivel de energie prin gregaritatea de care dădeau dovadă. Mai existau și pe alte planete neamuri similare oarecum, care aveau același sistem de comunicare, dar la care corzile, furtunele, erau legate și prin stomac iar la altele și prin cap, prin tâmple, prin parietali mai exact.

Luir Kaal avea să trăiască o viață fabuloasă, deși originea și handicapurile lui ar fi prezis altfel în primii ani de viață. De origine vom mai vorbi, acum îți spun doar atât: tatăl lui era un satrap, tăia capete la cea mai mică greșeală, dar era un profesor excelent. Nemilos și crud cu cei răi, răbdător doar cu aducătorii de pace și îmblânzitoarele de vipere. 

Urma să taie capete multe și Luir Kaal, doar a avut un formator bun. Chiar și pe tatăl său îl va descăpățâna la un moment dat fatidic. Deși va regreta amarnic fapta, aceasta îi va da ultima libertate pe care puțini o gustau în acele vremuri. Să tai nucul la umbra căruia nu crește nici iarba nu este la îndemâna majorității sclavilor eterni.

Mama lui era o femeie normală, minunată ar spune cei mulți. Ea fusese crescută la rândul ei într-o familie standard din nordul lumii unde copiii sunt iubiți spartan și frigul îți îngheață sufletul zi de zi: cei dragi sunt luați în brațe și mângâiați doar când se nasc și înainte de ai băga în pământul-bocnă. Și copiii procedau la fel cu părinții lor, lanțul de durere mută nu putea fi rupt ușor, nici gheață topită cu o floare. 

Cineva trebuia să se julească pentru a-și smulge cătușele cu sloiuri de gheață atașate și să arate celorlalți că se poate trăi și cu afecțiune și căldură și mângâind aproapele moale pe cap și pe frunte. Dar trebuia să-și asume responsabilitatea că după ce i-ai arătat celuilalt membru al familie o simplă afecțiune standard ca mângâiatul pe frunte sau îmbrățișatul, acela se va șoca, va începe să se topească la exterior și nu va mai fi niciodată cel pe care l-ai cunoscut anterior. 

Deși n-au fost foarte multe caracteristici extrem de pozitive decelate acasă în educația lui, Luir Kaal a fost format și construit în ceea ce era în profunzime doar în laboratorul vieții sălbatice. Inclusiv handicapurile lui l-au modelat de două ori. O dată pe interior schimonosindu-l pentru orbi, o dată pe exterior făcându-l rebarbativ pentru surzi.

Era un monstru pentru orbi, un om normal pentru cei ca el. Și erau câțiva, dar ei nu aveau sălbăticia lui în a tăia capete pe față. Ceilalți asemenea lui crestau câte o bucățică, în general din spate, niciodată din față, să nu se vadă prea repede ce au făcut și să nu întâmpine protestele celui corectat și adus pe drumul drept. 

Dacă tăiai puțin din capul cuiva din lateral sau din spate, căpățâna neleguiților se regenera precum ficatul sau nucul. În scurt timp capul revenea la dimensiunea și forma originală și la apucăturile pentru care a fost bucățit. Adică demersul de fasonare era cvasi-inutil.

Doar tâindu-i capul definitiv unui sclav, așa cum făcea Luir Kaal, îi ofereai posibilitatea să renască și să se vindece de boli și durere. Și să-l și scoți din sclavie, măcar temporar, până ce noul cap avea să crească la loc.