Handicapurile.

Luir Kaal avea mai multe atipice însușiri. Pentru acele vremuri câteva erau inexplicabile, respingătoare și temute. Handicapuri li se spunea pe atunci.

El putea vedea prin oameni. Și întrezărea și prin timp, deși n-avea ochii deschiși ca ai celorlalți. Așa închiși pe exterior cum erau, ochii lui Luir Kaal erau deschiși în interior. In interiore hominem habitat veritas. Faptul că vedea fusese o corvoadă în prima parte a vieții. El vedea masacre unde ceilalți admirau divertismente, el obsreva cadavre unde alții pupau idoli sau iubiri. Să străpungă priveliști nevăzute de mulți va deveni un cadou recompensator abia în a doua parte a devenirii lui.

Erau mulți asemenea lui care începuseră să vadă cu adevărat viața și pe cei din jur și se îngroziseră: sânge, oroare, josnicie ce nu erau vizibile celor mulți ce vedeau roz, toleranță, amor. Unii dintre cei care au început să deschidă ochii vâzând iadul și-au pierdut mințile, unii s-au spânjurat de frică, alții s-au aruncat în gol în prăpăstii de scârbă. Câțiva și-au scos ochii cu săbiile din dotare și s-au liniștit întorcându-se la viața veche unde totul era normal și plat.

Auzea excelent, mai bine decât cei mai mulți, deși el n-avea urechi. Auzea și ceea ce șopteai, auzea și urletele mute, auzea și ceea ce gândeai dacă era puțin atent la tine și dacă te uitai în ochii lui deschiși la interior. Auzea și fără să te vadă și dacă plângeai la sute sau mii de kilometri depărtare dacă te iubea sau te iubise vreodată.

Urechile lui Luir Kaal fuseseră tăiate la câteva luni de viață ca să nu-și ia informațiile prin ele și să nu audă durerea lumii și să nu poată fi influențat prin vorbe, cum erau mânați ca oile restul populației. În schimb, ca o compensație, îi crescuseră două aripi și un corn în frunte, care aveau un rol similar. Dar aripile nu le putea deschide tot timpul și era nevoit să le ascundă de semeni. ”Ești un vultur!” i-a murmurat ea cutremurându-se fericită și el s-a simțit gol, dezbrăcat de tot și toate. Vulturii mânâncă leșuri, el nu servea decât prospături. Din ce în ce mai fragede.

Cornul din frunte era retractil. Îl folosea în mai multe feluri. Ca să capteze unde doar de el percepute, sau ca să scoată ochii unui nemernic ce nu merita decapitat imediat sau pentru a face dragoste.

Luir Kaal tăia capete cu o plăcere dumnezeiască. Doar tatăl lui era mai bun la asta și parțial bunicul lui care avea o delicatețe în scalparea semenilor. Dar el își depășise strămoșii prin capacitatea de a eviscera și jupui victimele înainte de decapitare. Le făcea un bine astfel, pentru cei mai mulți pe care-i decapita nu mai suportau viața în lanțuri și ca să scape de cătușa de la gât Luir Kaal îi scurta. Le redădea libertatea magică înapoi, le oferea posibilitatea unui nou început. Mai greu, dureros, dar în libertate. Cu posibilitatea unui zâmbet și a liniștii pe care cohortele de sclavi, unii cu două sau trei capete, nu le înțelegeau oricum. Sau dacă înțelegeau nu le foloseau decât la sărbători și apoi se reîntorceau sub mantia de oameni civilizați.

Cel mai mare și nu ultimul handicap al lui Luir Kaal era că el nu se putea aglutina. Nu putea să se amestece cu alții. Nu se simțea bine în nici o socializare sterilă. Avea oroare de orbirea oamenilor și de disperarea cu care îi vedea că se pipăie la întâlniri fără ca nimeni să-i vadă. Toți știau că se pipăie unul pe celălalt la orice întâlnire de grup, dar nimeni nu vorbea despre asta. 

Toți căutau non-conflictul. Societatea din vremurile acele se temea de sânge și de conflict și căuta pacea și protecția cu orice chip. Preferau să fie sclavi cu căluș la gură, dar în siguranță. 

Sângerosul Luir Kaal pipăia și el, dar nu se ascundea când făcea asta. Așa era felul lui, nu-i era rușine cu natura lui. Cornul din frunte era dovada că n-avea nici rușine, nici frică. Era natural, autentic, sănătos. Doar că-și selecta cu mare finețe și decizând rar victimele. Luir Kaal prefera libertatea și perpetua nesiguranță a zilei de mâine. El prefera moartea, liniștii și fariseismului.